Adevarata fericire!

Uneori, doar dupa ce inima ti-a fost franta, rupta in doua, abia atunci poate intra Dumnezeu! Iar acest moment reprezinta adevarata iubire, adevarata fericire! Dupa ce te-ai simtit complet parasita si crezi ca nimic nu mai este posibil din acel moment, ca pentru tine totul s-a oprit, chiar atunci se deschide in inima ta poarta spre o viata cu totul noua si diferita de tot ceea ce ti-ai imaginat! Atunci ai acces la adevarata putere din interiorul tau! Uneori merita sa treci prin "iad" pentru a descoperi "raiul"! Aceste "tari" despre care se vorbeste exista chiar in interiorul tau.

Iubirea

"Care considerati ca ar fi cel mai important atribut al lui Dumnezeu?" Fara niciun moment de ezitare, ea raspunse:
- Iubirea.
Apoi continua spunand:
- "Arborele vietii este asezat in centrul Raiului lui Dumnezeu, in adancul sufletului vostru, iar fructul bogat, abundent, care creste si se desavarseste pana la deplina perfectiune, cel mai perfect si mai datator de viata, este Iubirea. Iubirea a fost definita de cei care percep adevarata ei natura, ca lucrul cel mai maret din lume. As putea adauga ca este cea mai mare forta vindecatoare din lume. Iubirea nu esueaza niciodata in a implini orice cerere a inimii omului. Principiul divin al Iubirii poate fi folosit pentru a elimina orice necaz, orice infirmitate, orice conditie suparatoare, si orice lipsa care chinuie omenirea. Cu corecta intelegere si utilizare a subtilei si nelimitatei influente a Iubirii, lumea poate fi vindecata de ranile ei, si dulcea mantie a compasiunii divine poate acoperi orice dizarmonie, orice ignoranta si orice greseala a omenirii.

Cu aripile intinse, Iubirea cauta punctele aride ale inimii omenesti, locurile irosite ale vietii si, cu o atingere ce pare magica, izbaveste omenirea si transforma lumea. Iubirea este Dumnezeu, etern, nelimitat, neschimbat, mergand in infinit, mai presus de orice viziune. Capatul il putem doar intrezarii. Iubirea implineste legea prin ea insasi, isi desavarseste lucrarea perfecta si reveleaza Christul dinlauntrul sufletului omului. Iubirea cauta mereu o intrare prin care sa se poata revarsa in sufletul omului si sa curga in afara, ca tot ce este bun pentru el. Daca nu este perturbata de perversitatea si gandirea discordanta a omului, curentul etern, neschimbator de Iubire Divina, curge vesnic, mai departe ducand cu el in marele ocean universal al uitarii orice aparenta de dizarmonie sau uratenie care tulbura pacea omului. Iubirea e fructul perfect al Spiritului; ea se raspandeste inchizand ranile omenirii, conducand natiunile la o mai stransa intelegere si aducand pace si prosperitate lumii. Ea este adevaratul puls al lumii, bataia de inima a Universului. Umanitatea trebuie sa se incarce cu acest curent de Iubire de la marea viata atotprezenta,daca vrea sa faca lucrarile lui Iisus.

Va apasa viata din greu? Aveti nevoie de curaj si tarie pentru a face fata problemelor cu care va confruntati? Sunteti bolnav sau temator? Daca da, ridicati-va inima si rugati-va celui care arata drumul. Iubirea indestructibila a lui Dumnezeu va imbratiseaza. Nu trebuie sa va temeti. Nu! a spus El: Inainte sa ma cheme, Eu voi raspunde, si cand vor vorbi, Eu ii voi auzi! Apropiati-va cu curaj de acest tron de gratie, dar nu asa cum gandeati, cu o atitudine de implorare si umilinta, ci cu o rugaciune din credinta plina de intelegere, stiind ca ajutorul de care aveti nevoie este deja primit. Nu va indoiti niciodata; faceti mai mult - cereti. Reclamati dreptul vostru de nastere, de copii ai lui Dumnezeului cel viu, cum a facut Iisus. Cunoasteti ca in Invizibil, substanta Universala in care noi toti traim, ne miscam si avem fiinta noastra, se afla orice lucru bun si perfect pe care il poate dori omul, asteptand sa fie adus, prin credinta, in forma vizibila sau manifestata. Cititi in marea voastra carte ceea ce spune Pavel despre Iubire, in I-Corinteni, cap.13, folosind cuvantul Iubire in loc de mila asa cum s-a incercat.

Uitati-va la Solomon, cand, in noaptea experientei sale, a permis naturii sale iubitoare sa se extinda pana la acel plan universal al constiintei, unde a cerut sa serveasca si nu sa traiasca pentru sine. Asta i-a adus o bogatie nemaipomenita, si pe langa asta au fost o viata si o glorie mai presus de puterea lui de a cere. El a recunoscut intelepciunea Iubirii, si Iubirea i-a adus o bogatie nelimitata. Argintul nu valora nimic in zilele lui Solomon. Chiar si vasele de baut ale acestui puternic rege al Iubirii erau din aur curat.

A iubi, inseamna a deschide depozitul nelimitat de comori aurite ale lui Dumnezeu. Daca iubim, nu ne putem opri sa dam, si a da inseamna a dobandi, iar Legea Iubirii e implinita. Atunci, daruind, facem sa opereze legea infailibila a masurii pentru masura. Fara niciun gand de a primi, este imposibil a se evita primirea, caci abundenta pe care ai daruit-o se intoarce la tine ca implinire a legii: Da si ti se va da, cu o masura buna, din belsug, din toate si chiar in plus, si oamenii va vor da pentru sufletul vostru. Caci cu aceeasi masura cu care veti masura, vi se va masura si voua.

Daca lucram in spiritul Iubirii, trebuie sa-l avem pe Dumnezeu prezent in constiinta. A fi una cu Viata, Iubirea si Intelepciunea, inseamna sa fii in legatura constienta cu ele. Sa-l contactezi constient pe Dumnezeu inseamna sa dispui de abundenta, asa cum asta-noapte am primit hrana din abundenta. Vedeti ca exista abundenta pentru toti; si ca nimeni nu duce lipsa in prezenta abundentei lui Dumnezeu. Acest gand de abundenta trebuie sa ridice mintea dincolo de barierele limitarilor. Ca sa concepem abundenta, trebuie sa abandonam toate gandurile la lucruri particulare. Acest concept este atat de larg, incat nu va permite gandul la detaliu. Pentru a-l mentine in minte, constiinta trebuie sa se avante departe in Univers si sa trezeasca in sine bucuria libertatii perfecte. Aceasta libertate trebuie, totusi, sa nu fie luata ca un libertinaj, caci suntem responsabili pentru orice gand si orice fapta. Constiinta noastra nu poate ajunge la aceasta libertate intr-o clipita. Distrugerea ultimei urme de limitare poate fi implinita intr-o clipita, dar pregatirile pentru gloriosul eveniment vor fi fost facute inainte; pregatirile, in cel mai marunt detaliu, au fost implinite dinlauntru, asa cum fiecare petala a unei flori este desavarsita in detaliu inlauntrul bobocului. Cand desavarsirea este completa, bobocul isi deschide invelisul de sepale, si floarea iese splendida la lumina. Tot asa si omul trebuie sa sparga coaja ego-ului sau inainte de a iesi la lumina.

Legile lui Dumnezeu sunt neschimbatoare, aceleasi cum au fost dintotdeauna. Fiind imuabile, ele sunt binefacatoare, fiindca sunt bune. Cand traim in conformitate cu ele, devin adevarate pietre de fundatie pe care ne construim sanatatea, fericirea, pacea si echilibrul, succesul si realizarea. Daca umblam complet in Legea lui Dumnezeu, nici un rau nu ne poate atinge. Nu avem nevoie sa fim vindecati. Suntem in fiecare particica, intregi.

Cat de bine intelegem ca in marea inima a omenirii este un profund dor de casa, care nu poate fi potolit cu altceva decat cu o constiinta clara sau o intelegere a lui Dumnezeu. Tatal nostru! Recunoastem aceasta foame dupa felul in care inimile plang dupa Dumnezeu. Sufletul omenesc nu tanjeste dupa nimic ca dupa a-l cunoaste pe Dumnezeu. Acela care are cunoasterea justa - a lui este viata eterna. Vedem oamenii trecand continuu de la un lucru la altul, sperand ca vor gasi multumire sau odihna in vreo realizare sau posesiune a ceva limitat, dorit in mod obisnuit. Ii vedem urmarind si dobandind aceste lucruri numai ca sunt tot nemultumiti. Dupa toane, unii vor case si pamanturi; altii, mari averi; iar altii mari studii. Suntem privilegiati sa stim ca omul are toate aceste lucruri inlauntrul sau. Iisus, Marele Maestru, a incercat sa-i faca pe toti sa vada asta. Cum Il Iubim! El straluceste atat de frumos, triumfator, datorita realizarilor sale! Ii iubim pe toti cei care au atins culmile sau nivelele inalte in constiinta, pe care le-a atins Iisus. Nu ii iubim doar pentru operele lor, ci pentru ceea ce sunt ei cu adevarat.

Iisus nu si-a permis niciodata sa traiasca in exterior dupa iluminarea Sa. El Si-a mentinut permanent gandurile in parte centrala a fiintei Sale, care este Christ. In Iisus, Christul sau Scanteia Centrala, care este Dumnezeu in noi toti, traind astazi in fiecare, a fost manifestat ca sa se arate guvernand perfect corpul material sau omul carnal. In felul acesta El a implinit toate marile Sale opere, si nu pentru ca El ar fi fost cumva diferit de voi. El nu avea o putere mai mare decat au astazi toti. El nu era nicicum Fiu al lui Dumnezeu, ca noi sa fim doar servitori ai lui Dumnezeu. El a facut aceste lucruri deoarece aceeasi Scanteie Divina, pe care Tatal a sadit-o in orice copil nascut,a fost aprinsa intr-o flacara mai stralucitoare prin propriul Sau efort de a Se mentine in comuniune constienta cu Dumnezeu insusi, sursa a toata Viata, Iubirea si Puterea.

Iisus a fost un om ca toti oamenii de azi. El a suferit, a fost ispitit si pus la incercare, asa cum si voi suferiti din cauza tentatiilor si incercarilor. Stim ca, in timpul sederii Sale pe pamant in corp vizibil, Iisus petrecea zilnic ore intregi singur cu Dumnezeu si stim ca in tineretea Lui, El a trecut prin tot ce am trecut si noi, si prin ce treceti si voi astazi. Stim ca orice om trebuie sa depaseasca dorintele materialiste, carnale, indoielile si temerile, pana cand ajunge la constiinta perfecta sau recunoasterea Prezentei care locuieste inlauntru, acest Tatal din mine pe seama caruia Iisus punea toate marile Sale opere. El a trebuit sa invete, asa cum si noi am avut de invatat, si asa cum si voi invatati astazi. A fost nevoit sa incerce iar si iar, cum faceti si voi. A fost obligat sa-si mentina pozitia, asa cum si voi sunteti siliti sa va mentineti pozitia, chiar cu pumnii inclestati si strangand din dinti, spunand "Voi reusi", stiu ca Christ traieste in mine. Recunoastem ca Christul launtric a fost cel care a facut din Iisus ceea ce a fost El si este astazi, si ca aceleasi realizari sunt posibile pentru toti. Prin toate acestea n-am vrea deloc sa-L diminuam pe Iisus, caci Il iubim cu o iubire de nespus. Stim ca El a trecut prin perfecta crucificare a ego-ului, pentru a-si putea conduce poporul spre Dumnezeu, ca sa le paota arata calea spre iesirea din pacat, boala si necazuri, pentru ca ei sa poata sa Il manifeste pe Tatal din ei; ca sa-i poata invata pe toti ca acelasi Tata traieste in toti si ii iubeste pe toti. Cel care urmeaza strans viata si invatatura lui Iisus, nu ar putea decat sa-L iubeasca. El este fratele nostru mai mare, cel perfect.

Fragment din "Vietile Maestrilor" de Baird T Spalding, editura Herald

Rana din suflet

Daca aruncam o privire sincera in interiorul nostru, vom observa o platosa in jurul inimii. Pentru unii oameni, este o baricada groasa, impenetrabila. Pentru altii, este un scut protector mai subtire, mai subtil sau o contradictie care nu apare decat in circumstante amenintatoare.

Si nimic nu sporeste mai mult sentimentul de amenintare decat suspiciunea ca nu suntem cu adevarat iubiti si acceptati asa cum suntem. Reducand inima la tacere sau inchizand-o, incercam sa eliminam durerea.

Nestiind ca putem fi iubiti pentru ceea ce suntem devenim neincrezatori in iubirea insasi si acest lucru la randul lui ne determina sa intoarcem spatele vietii si sa ne indoim de bunavointa ei. Ne putem spune ca iubirea nu este cu adevarat disponibila, insa adevarul profund este ca nu-i acordam incredere si astfel ne este greu sa ne deschidem fata de ea sau sa o lasam sa ne patrunda. Acest lucru ne deconecteaza de propria inima, exacerband sentimentul ca iubirea e greu de gasit.

Indepartarea de iubire se transforma de cele mai multe ori in senzatia de a nu fi complet acceptati de catre familia din care provenim-fie prin neglijenta, lipsa de sincronizare sau chiar abuz. Pentru ca nu ne simtim stransi in bratele sigure ale iubirii cadem in ghearele fricii. O cantitate insuficienta de iubire si hrana spirituala afecteaza in mod direct sistemul nervos sensibil al copilului, dand nastere unui anumit grad de soc sau unei traume care il va afecta pentru tot restul vietii.

Uneori, ranirea sau separarea de iubire se produce in moduri mai subtile. Unii parinti par destul de iubitori si totusi, in mod inconstient sau ascuns, isi manifesta iubirea incercand sa controleze sau sa manipuleze. Sau pot sa nu vada copilul ca pe o persoana diferita de ei, o fiinta separata. Astfel de copii se pot simti iubiti pentru anumite calitati, dar nu pentru ceea ce sunt cu adevarat. In nevoia lor de a-si multumi parintii si a le indeplini asteptarile, ajung sa priveasca iubirea ca pe un lucru din afara lor pe care trebuie sa-l castige ridicandu-se la anumite standarde.

Copiii incearca in mod firesc sa se protejeze de suferinta iubirii neadecvate cat de bine pot. Invata sa se separe si sa se distanteze de ceea ce le provoaca durere, prin incapatanare sau inchizandu-se in sine. Termenul tehnic este disociere.

Disocierea este modul prin care mintea noastra intoarce spatele durerii, sensibilitatii, dorintei de iubire, supararii si furiei de a nu primi suficienta dragoste, corpului, unde se afla aceste sentimente. Este una din strategiile fundamentale si una dintre cele mai eficiente din repertoriul copilului. Totusi, ea are si un dezavantaj major: impiedica sau opreste accesul catre doua zone principale din corp: centrul vital din stomac – sursa energiei dorintei, a erosului, a fortei vitale si cunoasterii instinctuale - si centrul inimii - unde raspundem iubirii si simtim lucrurile la modul cel mai profund.

Spunand nu durerii lipsei de iubire blocam caile prin care curge dragostea in corp si astfel ne lipsim de nutrientul esential care ar permite intregii noastre vieti sa infloreasca. Si ajungem sa periclitam legatura cu viata insasi.

Toate acestea ne pun in fata unei dileme ciudate si dureroase. Pe de o parte, tanjim dupa iubire – lucru de neevitat. Iar in acelasi timp, o si indepartam si refuzam sa ne deschidem total catre ea pentru ca nu-i acordam incredere.

Intregul tipar-necunoasterea faptului de a fi iubiti asa cum suntem, apoi reducerea la tacere a inimii pentru a elimina durerea, inchizand caile prin care iubirea poate curge in si prin noi-reprezinta rana din suflet. Desi rana din iubire se naste in copilarie, ea devine in timp o problema spirituala mult mai mare-o deconectare de la deschiderea spre iubirea care este natura noastra.

Rana umana universala se manifesta in corp ca pustietate, anxietate, trauma sau depresie, iar in relatii ca starea de neiubire, cu nesiguranta ce-i urmeaza, tendinta de a ne proteja, neincrederea si resentimentele. De aici decurg toate problemele din relatiile noastre.

Iubirea si rana din suflet par a merge mereu mana in mana, asemenea luminii si umbrei. Indiferent cat de puternic ne indragostim de cineva, rareori ne depasim frica si neincrederea pe termen lung. Intr-adevar, cu cat mai stralucitor ne lumineaza cineva, cu atat mai mult acest lucru activeaza umbra ranii noastre si o aduce in prim plan. Odata ce apar conflictul, neintelegerile si dezamagirile, o anumita nesiguranta se inalta din adancurile intunecate ale mintii noastre, soptind “vezi, pana la urma tot nu esti iubit cu adevarat.”

La nivel colectiv, rana profunda din psihicul uman duce la o lume devastata de lupte, stres si disensiuni. Comunitatile si institutiile sociale de la fiecare nivel – casatorii, familii, scoli, biserici, corporatii si natiuni pe intreg mapamondul - sunt in haos, se divid. Razboiul, saracia, nedreptatea, degradarea ecologica pornesc din incapacitatea noastra de a avea incredere unii in altii, de a ne onora diferentele, a ne angaja intr-un dialog respectuos si a ajunge la o intelegere reciproca.

Asadar, toate lucrurile frumoase si oribile acestei lumi au aceeasi sursa: prezenta sau absenta iubirii. Sa nu te simti iubit si sa pui asta la suflet este singura rana care exista. Ne distruge, facandu-ne sa ne vestejim si sa devenim refractari. Toata ura fata de noi insine si de ceilalti, toate temerile noastre, egoismul, problemele de comunicare si nesiguranta sexuala, patologia, nevroza, actiunile distructive din lume si intregul cosmar al istoriei, cu toata varsarea de sange si cruzimea sa, se rezuma la un singur lucru: faptul ca nu stim ca suntem iubiti si ca meritam iubire ne ingheata inima. Si intreaga tragedie a vietii umane porneste de aici.

Extras din “Iubiri perfecte, relatii imperfecte. Cum sa vindecam ranile sufletului”, John Welwood, Editura Elena Francisc

Articol preluat de pe site-ul www.damaidepate.ro

Cea mai frumoasa parabola despre iubire - ARBORELE CARE DARUIESTE - de Shel Silverstein

Se spune că a existat odată un arbore bătrân şi maiestuos, cu ramurile întinse spre cer.

Când înflorea, fluturi de toate formele şi culorile veneau de pretutindeni şi dansau în jurul lui. Când făcea fructe, păsări din ţări îndepărtate veneau să guste din ele.

Ramurile sale arătau ca nişte braţe vânjoase. Era minunat.

Un băieţel obişnuia să vină şi să se joace sub el în fiecare zi, iar copacul s-a obişnuit cu el şi a început să-l iubească. Ramurile sale erau foarte înalte, dar el şi le apleca, pentru ca băiatul să le poate atinge pentru a-i mângâia florile şi pentru a-i culege fructele.

Iubirea este întotdeauna gata să se încline; ego-ul niciodată. Dacă încerci să te apropii de un ego, acesta se va înălţa şi mai mult, devenind atât de rigid încât să nu-l poţi ajunge.

Ori de câte ori venea copilul, arborele îşi pleca ramurile. Când micuţul îi mângâia florile, bătrânul copac se simţea cuprins de un val incredibil de fericire.

Iubirea este întotdeauna fericită atunci când poate dărui ceva; egoul nu este fericit decât atunci când poate lua ceva de la altcineva.

Băiatul a crescut. Uneori, dormea în poala copacului, alteori îi mânca fructele, sau purta o coroană împletită din florile sale. Se simţea atunci de parcă ar fi fost regele pădurii.

Florile iubirii te fac întotdeauna să te simţi ca un rege, în timp ce ghimpii egoului te fac să te simţi mizerabil.

Văzând cum băiatul poartă o cunună din florile sale, dansând cu ea, copacul se simţea fericit. Îl aproba cu ramurile sale şi cânta în bătaia vântului.
Băiatul a crescut şi mai mult. A început să se caţere în copac, legănându-se pe ramurile sale. Ori de câte ori se odihnea pe ele, copacul se simţea fericit.

Iubirea este întotdeauna fericită atunci când altcineva se poate sprijini pe ea; egoul nu este fericit decât atunci când altcineva îl reconfortează.

Timpul a trecut, iar băiatul a început să fie apăsat de alte îndatoriri. Avea ambiţiile lui. A început să vină din ce în ce mai rar pe la copac. Acesta îl aştepta însă cu o nerăbdare din ce în ce mai mare, strigându-i din adâncurile sufletului său: „Vino, vino, te aştept!”.

Iubirea îşi aşteaptă întotdeauna obiectul afecţiunii sale. Ea nu este altceva decât o continuă aşteptare.

Când băiatul nu venea, copacul se simţea trist.

Singura tristeţe pe care o simte iubirea este aceea de a nu se putea împărtăşi cu altcineva, de a nu se putea dărui.

Băiatul a devenit ambiţios şi prins în afacerile sale lumeşti. „Ce copac? De ce să-l vizitez?”
Într-o zi, pe când trecea prin apropiere, copacul i-a strigat: „Ascultă! Te aştept în fiecare zi, dar tu nu mai vii pe la mine” Băiatul i-a răspuns: „Ce poţi să-mi oferi, ca să trec să te văd? Eu îmi doresc bani”.

Egoul este întotdeauna motivat. Egoul are întotdeauna un scop. Iubirea n-are niciun scop, ea reprezintă propria sa răsplată.

„Din păcate, nu am bani. Aceasta este o invenţie a oamenilor. Noi, copacii, nu avem bani. În schimb, suntem fericiţi. Când bate vântul cântăm şi dansăm. Dacă ne-am implica şi noi în afaceri financiare, am deveni la fel de înrăiţi şi nefericiţi ca şi voi. Noi nu avem nevoie de bani.” Băiatul i-a spus: „Atunci, de ce să vin la tine? Am nevoie de bani”.

Egoul cere întotdeauna bani, căci banii înseamnă putere, iar aceasta este cea mai mare nevoie a sa.
Iubirea nu ţine niciodată nimic numai pentru ea, se dăruieşte necondiţionat.

Copacul s-a gândit mult, după care a spus: „Atunci, culege-mi fructele şi vinde-le. În felul acesta vei obţine bani”. Băiatul s-a luminat imediat la faţă. S-a urcat în copac şi a cules toate fructele, chiar şi pe cele necoapte. În graba sa, i-a rupt crengile şi i-a scuturat frunzele, dar copacul s-a simţit din nou fericit.

Iubirea se bucură chiar şi atunci când este lovită. Egoul nu este cu adevărat fericit nici măcar atunci când obţine ceva. El nu poate simţi decât nefericire.

Băiatul nu s-a mai întors multă vreme. Acum avea bani şi era foarte ocupat să obţină cu ajutorul lor încă şi mai mulţi. A uitat cu totul de copac şi astfel au trecut anii.
Copacul era trist. Tânjea după întoarcerea băiatului, cu întreaga lui fiinţă. După mulţi ani, băiatul devenit adult s-a întors la copac. Acesta s-a bucurat nespus: „Vino, mângâie-mi crengile şi dansează cu mine”.

Bărbatul i-a răspuns: „Termină cu prostiile. Făceam asemenea gesturi când eram un copil fără minte. Acum doresc să-mi construiesc o casă. Îmi poţi oferi o casă? ” „O casă! Noi nu trăim în case, dar uite ce îţi propun: îmi poţi tăia crengile, pentru a-ţi construi o casă cu ajutorul lor”. Fără să mai piardă timpul, bărbatul a luat un topor şi-a început să taie crengile. Din acesta a rămas doar trunchiul, dar era foarte fericit.

Iubirea nu ştie decât să dăruiască.
Ea este întotdeauna gata să se ofere în întregime.

Bărbatul a plecat, fără să-şi mai dea osteneala să arunce în urmă măcar o privire. Şi-a construit casa visată, iar anii au trecut din nou. Copacul, devenit acum un simplu trunchi fără crengi, a continuat să-l aştepte. Ar fi vrut să îl strige, dar nu mai avea ramuri şi frunze care să poată scoate sunete în bătaia vântului. Cu un efort suprem, sufletul său a reuşit să rostească o ultimă chemare:
„Vino, dragul meu”...

Dar degeaba, nimeni nu-l auzea.Timpul a trecut, bărbatul a îmbătrânit. Odată, aflat prin apropiere, a venit şi s-a aşezat lângă ciot. Acesta l-a întrebat: „Ce mai pot face pentru tine? Ai venit după foarte, foarte mult timp”.
Bătrânul i-a spus: „Aş vrea să ajung într-o ţară îndepărtată, să câştig şi mai mulţi bani. Pentru asta, am nevoie de o barcă”.
Fericit, copacul i-a spus „Taie-mi trunchiul şi fă-ţi o barcă din el. Aş fi extrem de fericit să fiu barca ta şi să te ajut astfel să ajungi în ţara aceea îndepărtată. Dar, te rog, ai grijă de tine şi întoarce-te cât mai repede. Te voi aştepta de-a pururi”.

Omul a adus un ferăstrău, a tăiat trunchiul copacului şi-a făcut barca şi a plecat. Acum, din copac a rămas doar rădăcina, dar el a continuat să aştepte cu răbdare întoarcerea celui drag. A aşteptat mereu şi mereu, conştient însă că nu mai avea nimic de oferit. Poate că bărbatul nu se va mai întoarce niciodată.

Egoul nu se duce decât acolo unde are ceva de câştigat.

Odată m-am aşezat lângă un ciot şi acesta mi-a şoptit: „Am un prieten care a plecat departe şi nu s-a mai întors. Mă tem să nu i se fi întâmplat ceva rău. Poate că s-a pierdut în ţara aceea îndepărtată. Poate că nici măcar nu mai este în viaţă. Cât mi-aş dori să aflu veşti de la el! Mă apropii de sfârşitul vieţii, aşa că tot ce mi-aş mai dori ar fi să aflu veşti despre el. Atunci aş muri liniştit...
Dar ştiu că nu ar mai veni nici dacă mi-ar auzi strigătul, căci nu mai am nimic să-i ofer, iar el nu înţelege decât acest limbaj...”

Ilustrată în astfel de culori, iubirea poate părea un tablou sinistru şi naiv. Şi chiar este, pentru cine n-a avut vreodată de-a face cu ea şi pentru cine nu şi-a ascultat măcar o dată îndemnul inimii.
Puţini sau inexistenţi sunt cei care nu s-au simţit cel puţin o dată penibili, din dragoste.

Dar viaţa nu este un perete alb pe care să ne agăţăm, orgolioşi, picturile savante ale imaginii despre noi; adevăratele culori ce ne definesc sunt vizibile numai pentru ochii celor ce pot şi vor să vadă mai departe de aparenţe; ele rămân legate cu fire miraculoase de memoria sufletului şi de privirea încremenită în aşteptare.

O pasiune n-are nevoie de motivări.
Ea nu cere neapărat să fie înţeleasă şi explicabilă. Dimpotrivă, începe acolo unde nu mai e nimic de explicat, sfârşind atunci când simte din nou nevoia de lămuriri.
Dacă poţi să spui exact motivul pentru care te-ai îndrăgostit, înseamnă că nu te-ai îndrăgostit cu adevărat.

Inteligenţa fără dragoste, te face pervers.
Dreptatea fără dragoste, te face implacabil.
Diplomaţia fără dragoste, te face ipocrit.
Succesul fără dragoste, te face arogant.
Bogăţia fără dragoste, te face avar.
Supunerea fără dragoste, te face servil.
Sărăcia fără dragoste, te face orgolios.
Frumuseţea fără dragoste, te face ridicol.
Autoritatea fără dragoste, te face tiran.
Munca fără dragoste, te face sclav.
Rugăciunea fără dragoste, te face introvertit.
Credinţa fără dragoste, te face fanatic.
Pedeapsa fără dragoste se transformă în tortură.

VIAŢA FĂRĂ DRAGOSTE... NU ARE SENS...

Nu a existat şi nu va exista nimeni care să se poată feri de dragoste atâta vreme cât va exista frumuseţe pe lume şi ochi care să o privească.

M-am întrebat odată de ce ţine Dumnezeu ca oamenii să-şi mărturisească păcatele şi greşelile.
El ar trebui să ştie tot. De ce ţine atunci să ne oblige să spunem tare ceea ce el ştie? De ce?
Ca să ne umilească! Ca să fim smeriţi şi umili!

De aceea, eu nu ţin să-mi mărturisesc păcatele, ci să nu-l săvârşesc pe cel mai grav dintre ele:

ACELA DE A NU MAI DORI NIMIC.

Cine nu poate înţelege o singură privire, cu atât mai puţin va înţelege o lungă explicaţie...

Puţini avem darul de-a putea privi pe cineva cu atâta dragoste încât acela să înţeleagă mesajul:
DACA TU N-AI FI EXISTAT…

Dar şi mai puţini avem norocul de-a fi măcar o dată priviţi astfel!..