marți, 1 februarie 2011

Efectul umbrei sau “de ce oamenii buni fac lucruri rele?”

Umbra inseamna intuneric si secret. Umbra reprezinta toate acele lucruri pe care nu vrem ca altii sa le vada in noi.
Lucrurile pe care le ascundem, despre care mintim, nu numai catre altii, dar mai ales catre noi insine.

Umbra inseamna tot felul de monstri care ies din pesteri in miezul noptii. Este acea latura intrinseca, profunda si intunecata pe care fiecare din noi incercam sa o ascundem, pentru ca ni s-a spus de la o varsta frageda ca nu sunt componente acceptabile ale fiintei noastre.

Pentru a detine un aspect al sufletului, trebuie sa experimentam celalalt aspect al sufletului, contrariul.

Singurul moment cand nu avem umbra este atunci cand stam in intuneric.

Umbra isi face aparitia in foarte multe moduri: de la a scrie cec-uri false, pana la a bea prea mult, a trisa in privinta taxelor, a manca tort de ciocolata la miezul noptii dupa 3 zile de dieta, a tipa la copiii nostri sau a ne abuza verbal partenerii, dupa ce te-ai purtat frumos la slujba toata ziua, a naviga pe Internet si a vizita site-uri porno in timp ce sotia pregateste cina, a-ti insela partenerul in timp ce el munceste din greu, incercand sa ofere familiei mijloacele materiale pentru a trai experiente placute, a fura ideile colegilor de serviciu si a pretinde ca sunt ale noastre…

Umbra este construita din ganduri, emotii si impulsuri pe care le consideram prea dureroase si jenante pentru a fi acceptate.

Asa ca, in loc sa le facem fata, le reprimam. Chiar acum, sute de milioane de oameni traiesc in negare in ceea ce priveste umbra lor individuala.

Si cu totii suntem afectati de umbra colectiva, in mult mai multe moduri decat ne putem imagina. Umbra colectiva se manifesta sub forma raului, razboiului, terorismului, a nedreptatii sociale, a inegalitatii radicale in sistemul nostru economic.
Chiar acum, 50% din populatia lumii traieste cu mai putin de 2$ pe zi, iar 20% cu mai putin de 1$ pe zi. Si negam de-a binelea faptul ca aceasta este o manifestare a umbrei colective. De ce?

Pentru ca oamenii din institutiile sociale, financiare, politice si corporatiste neaga cu totul energia umbrei. Nici macar nu o inteleg.

Chiar si ceea ce numim “rau” in lume, este manifestarea umbrei noastre colective, a ceea ce negam cu tarie. Oamenii care exprima o moralitate radicala sunt adesea cei care au cea mai intunecata si profunda umbra: de exemplu, umbra Bisericii Catolice, care declara ca homosexualitatea este un lucru rau, in timp ce ascunde preoti pedofili in sanul bisericii.

Acestea sunt expresii ale umbrei.

Intreaga traiectorie a istoriei umanitatii este precum traiectoria Titanicului: merge intr-o directie nesigura si in care nu se poate supravietui, daca nu pentru noi, cel putin pentru copiii nostri.

Dintr-o perspectiva arhetipala, fiecare dintre noi este capitanul Titanicului. Suntem tentati sa spunem ca e prea dureros, sa fim distrasi, sa spunem ca nu se intampla asta, sa devenim cinici, furiosi si sa nu facem nimic.

Suntem provocati cu totii, in acest moment: ”Nu fi precum capitanul din Titanic care se duce in cabina sa se culce!”

Tot ce se extinde se si contracta si ceea ce creste si descreste; oamenii se vor confrunta cu umbra lor si de la a trai minunat va urma o faza de contractie.

Daca nu ai lucrat cu tine, nu ai intrat in interiorul tau si nu te-ai autoexplorat, nu te-ai curatat interior si nu te-ai dezintoxicat, vei avea probleme.

Umbra noastra se naste cand suntem foarte mici, inainte ca gandirea logica sa se dezvolte astfel incat sa putem filtra mesajele pe care le primim de la parintii nostri, cei care au grija de noi si la cei din jur. Chiar daca avem cei mai buni parinti, inevitabil ne vom rusina pentru ca am aratat anumite “defecte” si am primit mesajul ca ceva legat de noi nu este OK. Ca ceva este in neregula cu noi, sau ca suntem rai: “De ce ai mancat toate astea inainte de cina?” (ne spunea mama adesea).

Aceste mesaje se fixeaza in subconstientul nostru, precum un virus in computer, alterand perceptia noastra despre sine si ranind simtul valorii personale. Cand suprimam aceste “defecte”, traim in negare referitor la cine suntem cu adevarat.

Desigur, asta depinde de mediul in care traim. Daca ai crescut intr-o familie de muncitori, si spui ca vrei sa canti la pian sau sa devii artist, aceste calitati artistice nu vor fi bine primite si e posibil sa trebuiasca sa le suprimi. Pe de alta parte, daca cresti intr-o familie de artisti sau intelectuali si spui ca vrei sa muncesti in constructii, sau sa fii atlet, dorinta ta ar putea fi perceputa ca fiind negativa.

Incercam din toata puterea sa pretindem ca nu suntem ceea ce uram. De fapt, a dovedi asta este o sarcina foarte importanta pentru ego-ul ranit, o sarcina despre care ego-ul crede ca este vitala existentei lui.

Ego-ul ranit trebuie sa ascunda tot ceea ce consideram ca este inacceptabil in legatura cu noi insine.

Pentru a indeplini aceasta sarcina, construieste o masca pentru a dovedi celorlalti ca nu suntem atat de deficienti, inferiori, lipsiti de valoare si de rai pe cat ne temem ca suntem. Nimeni nu vrea sa admita ca are nesigurantele sale personale.

Pentru a le ascunde, cream o “persona”, inca de la o varsta foarte frageda si incepem sa ne impachetam intr-un nou pachet care consideram ca o sa ne aduca dragostea, atentia si acceptarea dupa care tanjim. Cream “personaje” pentru a putea sa avem sentimentul de apartenenta.

Multi dintre noi au o viata publica si o viata secreta.

Muncim din greu pentru a ne simti bine cu noi insine, si o clipa mai tarziu facem ceva care sa ne saboteze aceste sentimente bune. Purtam masti despre care credem ca ne pot duce acolo unde dorim. Iar aceste masti poarta multe forme: agresorul, certaretul, carismaticul, fata buna, inteligentul, glumetul, competitorul, seducatoarea, doamna de fier, personajul ”cool”.

Tu ce masca porti?

Masca noastra devine inchisoarea noastra. Dincolo de masca pe care o aratam lumii, ego-ul nostru ranit sufera. Partile din noi care au fost blamate de altii si acum de noi insine sunt disperate sa poata iesi la lumina, sa fie eliberate, acceptate si iubite ca parti valoroase din ceea ce suntem.

Cand ne negam pe noi insine si ne temem sa ne exprimam latura intunecata, ea devine o forta puternica, capabila sa ne distruga viata noastra si pe a celor din jur.

Asta este ceea ce numesc “efectul mingii de plaja.” Lucrurile respinse trebuie tinute in adancurile constiintei noastre, trebuie ingropate. Cata energie ne ia sa tinem o minge de plaja sub apa?

Iti iei sinele tau egoist, cel furios, cel care e mult prea bun, cel care nu e bun de nimic, le iei pe toate, si e ca si cum ai avea 40 de mingi pe care trebuie sa le tii sub apa.

Ce se intampla cand tii acele mingi sub apa? Cand esti tanar, ai multa energie si te poti descurca cu multe mingi.

Dar apoi, intr-un moment cand nu esti in punctul cel mai inalt al potentialului tau, cand gardurile tale sunt la pamant sau cand atentia ta se indreapta catre un premiu pe care l-ai putea castiga, dintr-o data “boom”! Cineva face ceva si ce se intampla cu mingile? Ies la suprafata si te lovesc in fata.

Ce este violenta de strada? Este altceva decat aceasta minge de plaja iesind la suprafata?

Vedem asta in media tot timpul: un producator de film care face filme profund crestine, dintr-o data se imbata (Mel Gibson) …Toate aceste mingi pe care incerci sa le tii sub control… Te descurci cu ele?

Cand nu te ocupi de umbra ta, acea parte iese la lumina si ne afecteaza la locul de munca, in relatiile noastre.

Cu cat mai mult incercam sa suprimam aceste defecte neacceptate in societate, cu atat mai mult ele vor gasi moduri interesante de a se exprima.

E ca si cum am inchide in pivnita pe cineva. Va vrea sa iasa de acolo. Va face diferite lucruri, pentru a ne atrage atentia, pentru a il recunoaste si a-l lasa sa iasa de acolo. Aceste aspecte ale noastre care nu ne plac ies la lumina printr-un fel de proces de detoxifiere. Trebuie sa iasa la lumina, pentru a fi eliberate.

Cand intelegem pe deplin sufletul omenesc, intelegem ca este un teren al ambiguitatii, contradictiilor, paradoxului.

Orice experienta este rezultatul contrastelor: lumina si umbra, placere si durere, sus si jos, inainte si inapoi. Pentru a manifesta ceva, ai nevoie de energii contradictorii. Ai nevoie de inamicii tai, ca sa fii cine esti.

Sufletul uman este in mod simultan, divin si diabolic, sacru si profan, sfant si pacatos. Cand realizezi asta iti dai seama ca umbra este ceva normal. Daca ai numai adevar, bunatate si armonie pe de o parte si absenta completa a contrariilor, in partea cealalta, nu exista impuls creator.

Daca pastram doar impulsul evolutiv in Univers, atunci Unviersul s-ar autonimici rapid, tinzand spre zero absolut. Daca, pe de alta parte, am avea doar impulsul distructiv, atunci Universul ar deveni o mare gaura neagra, inainte de a avea timp sa spui “Deepak Chopra”.

Suntem microcosmosul si macrocosmosul. Asta inseamna ca fiecare calitate pe care o vedem in altcineva exista si in noi. Avem toate caracteristicile omenesti posibile, indiferent daca sunt active sau latente, constiente sau inconstiente. Nu exista nimic din ceea ce putem vedea si percepe pe care sa nu-l avem in noi.

Sunt totul si cuprindem in noi ceea ce consideram ca e bun si ceea ce consideram ca e rau.

Cum putem sa stim ce e curajul, daca nu am cunoscut frica; cum sa stim ce e fericirea, daca nu am cunoscut tristetea? Cum putem sa stim ce e lumina, daca nu am cunoscut intunericul? Toata viata se bazeaza pe coexistenta acestor perechi de contradictii.

Umbra noastra se ascunde intotdeauna de ea insasi. Decat sa ne confruntam cu intunericul nostru, mai bine proiectam aceste calitati nedorite asupra altora. Cand facem asta, suna cam asa: “El e atat de egoist!”, “E atat de plin de sine!”, “Oamenii astia sunt idioti!”, “Ce ratat!”.

Frica de propria lipsa de valoare si, in acelasi timp, frica de lipsa noastra de maretie ne face sa transferam aceste defecte asupra altora. Ceea ce proiectam sunt bucati din intunericul si vina proprie, pe care nu le-am revendicat inca.

Pana cand nu ne luam inapoi tot ceea ce am proiectat pe ceilalti, lucrurile cu care nu putem sa convietuim nu ne lasa sa traim.

The shadow effect, Debbie Ford
Articol preluat de pe www.damaideparte.ro

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu